Liniște

 Era o liniște atât de profundă încât ai fi putut să auzi susurul izvoarelor din Carpați. Să auzi cum îți zboară gândurile și se cuibăresc pe un ram. 

Ori, pur și simplu, să asculți liniștea!

Puteai sa faci orice în liniște! Să te cuprinzi însuți ca pe o minune și împreună să vă bucurați de simțirea proprie. 

Puteai să auzi o rază de soare ce pătrunde neinvaziv prin fereastră și ninge liniștită praful, asezandu-l pretutindeni! 

Ori să contempli înmărmurirea timpului și să îl privești plecând niciunde.

Era acea ocazie să auzi ce nu se aude niciodată, ca și când niciodată ar fi fost atunci. 

Nimic și nimeni nu vorbeau, fiind muți la vederea minunii că niciodată s-a întrupat. Mulțimea vidă a aplaudat frenetic la aflarea veștii! 

Nimicul a alergat rostogolindu-se ca un cerc în încercarea de a ovaționa la rândul său, fiind surprins de așa o minune. 

Am consemnat în fapt că inexistența s-a întâmplat nicăieri și a fost cuprinsă în propria esență. 

-Liniște! 

Am strigat când toți se agitaseră mai mult decât este necesar! 

- Să lăsăm Liniștea să spună ce are de spus!