Arbori și frunze

       Și-a fost o zi când lumea mea de tine s-a dezgolit, ca un arbore în prag de iarna. Ceea ce nu credeam vreodată s-a întâmplat pe nesimțite. A fost ultima minciună care mi-a rupt toate frunzele ramase. O adiere rece care mi-a înghețat seva. Un fior m-a făcut sa mă cutremur petrecându-se inevitabilul. Înainte să cadă, frunzele, mai stau o perioadă atașate de ramuri, lăsând impresia că totul este un joc de culoare. Doar că nu este un joc, ci un proces ireversibil și natural. Instinctual aș putea spune... Nici măcar bradul veșnic verde nu își păstrează toate acele și ramurile. Chiar și el se reîmprospătează și renunță la ceea ce nu mai reprezintă un fundament. Tinde să atingă cerul renunțând la crengile de la bază... Primăvara înmugurește, doar că tu nu ești primăvara mea!

      Aștept iarna lângă vatra sobei, cu lumina difuză răspândită pe pereți printre dure, cu căldură ce îmbie trupul la calm și mintea la meditație. Îmi împletesc gândurile cu andrele mari pentru spor în lucru. Poate va ieși o patura călduroasă cu care să îmi învelesc trupul, sau o pereche de totoși cu care să mă plimb prin camera goală. Orice ar fi, mă voi bucura de rezultat, pentru ca am harul de a fi fericita eu cu mine însumi!