Cerul și Marea

      Vântul suflă puternic! Nu văd altceva decât talazurile zbuciumate și înspumate, pline de tot felul de gunoaie pe care el însuși le-a adus prin forță în apele mării. Forța lui nu seamănă a mângâiere. Este mai degrabă un uragan! Din egoism, a lăsat soarele să-i ardă suprafața și sa o evapore, de nici om cu femeie nu s-au mai înțeles. Ar fi putut să fie o măiestrie, vântul să sufle domol, doar atât cât sa producă valuri mici și armonioase, iar el, înaltul cer, să-și oglindească infinitul în turcoazul țărmurilor calde. Însă, el, a ales forța vânturilor reci și a transformat-o în temuta Marea Neagră. De atunci, vestea i s-a dus pururi, ca orice viteaz, fie el cel mai dârz marinar, să arate respect în fața ei. Marea să o privești cu blândețe și ea te va lăsa să îi cucerești valurile impresionante, ori dimpotrivă, te poate îneca în brizant.

      Și totuși, cele mai frumoase rasarituri și apusuri le zărești acolo unde marea oglindește văzduhul brăzdat de cele mai frumoase culori: galben, portocaliu, roz și mov, măzgălite pe întinsul albastru, ca și când le-ar fi scăpat din greșeală. 

      În realitate, linia orizontului este o iluzie. Cerul și marea nu se întâlnesc niciodată cu adevărat, doar tânjesc unul după altul. Niciodată împreună dar nici nu se părăsesc vreodată. Sunt mereu în cârdășia vremurilor! 

      Și totuși, iubirea lor este unică. Atunci când văzduhul își pierde esența, marea, se evaporă în căutarea lui, iar el îndoioșat de atâta grijă, se readună și cerne toată ființa sa în valurile ei, ca și când ar vrea sa o îmbogățească și sa-i îndulcească apele. Apoi, el se colorează în apus și coboară cu picioarele pe uscat, unde marea mângâie țărmurile delicat.