Cu sufletul toamnă

     

        Mă plimbam prin livadă și simțeam cum mâinile tale îmi țineau sufletul să nu zburde! Călcam aievea, cu mintea-n nori, doar trupul mai greu  încă mă mai ținea ancorată pe pământ. Călcam cu grijă, ca niciun fir de iarbă să nu fie deranjat, pământul să nu păstreze urma mea. Am respirat mai rar și mai încet, ca cerul să nu mă simtă. Am gândit mai mult decât să vorbesc, ca nu cumva vocea mea să spargă liniștea și pacea. Nu am avut puterea să simt, căci simțurile mele erau anesteziate. Timpul s-a dilatat și am trăit mult. 

         Universul s-a deschis petală cu petală și și-a revărsat culoarea. La început era verde și l-am despletit în albastru și galben. Totul era albastru iar gândurile mele galbene ca ceara unei lumânări plecau răzlețe pretutindeni încercând sa surprinda orice mișcare. Tu îmi țineai sufletul în palmele tale. 

          Cerul coborâse aproape, aplecând ramurile către pământ, îmbrăcând poamele în roșul soarelui din amurg. Păsările erau undeva, dar nu aici și nu acum. Nici ciripit, nici zbucium de aripi nu se auzea. Era așa o liniște de parca sunetul ar fi rămas mut în mijlocul livezii, doar pulsul tău zvâcnea în vene și-mi șoptea o poveste.

           Timpul s-a contractat și cerul a adunat laolaltă toate stelele universului să-mi lumineze calea în noaptea neagră ce mă ajunsese. Mâinile tale îmi încalzeau sufletul zgribulit.