De piatră!

Din seva pământului, din miezul fierbinte, magma țâșni prin fisurile muntelui creând conuri vulcanice. 

Prin cratere, din crestele frânte, lava curgea lent, stavilită de aerul rece ca gheața ce îi modela înaintarea în forme rotunde. 

Șuvoiul se spărgea în sfere perfecte, care mai apoi se prăbușeau pe versanți sfărâmându-se în mii de bucăți de jar fumegator. 

O sferă mică, răzvrătită din esență, se rostogolea pe panta mai lină a muntelui, trecând biruitoare prin grohotis și licheni, îmbrățișată blând de o întindere de mușchi până aproape de pădure. 

Însuflețită de șansă, și-a continuat călătoria prin frunzișul afânat, pe sub ramul brazilor, prin întunericul densității verzi, până la baza muntelui, oprindu-se inertă în șanțul unei poteci. Secole la rând a stat! 

A stat nemișcată și nepătrunsă! Era o simplă piatră ce nu simțea și nu dorea, nu credea și nu gândea, nu iubea și nu plângea! 

Era o piatră ca orice piatră, fără dor și fără păsare că ceva, orice, ar fi putut fi, s-ar fi putut intampla, ar fi putut exista! Era o piatră!

Într-o zi, un om, ca orice alt om, nici mic, nici mare, nici special, nici prea banal, o ridică în ale sale palme, entuziast și plin de încântare! Era o piatră ca orice altă piatră oare? 

Trecu frenetic din mână-n mână,  pe sub lupă, la testare, până într-o zi cu soare când, ajunse ușurel pe bancul de lucru al unui meșter.

Mare meșter iscusit în tăiat și în pilit, execută cu stil si artă o desăvârșită piatră. Diamant o denumiră, cu fațete luminate și sclipiri îndelungate..

În muzeu stătea mireasă, privită de la distanță! 

Mii de ochi priveau la dânsa, minunați de frumusețe, însă piatra prețioasă, nu roșea, nu se mândrea, nici părere nu avea, din născare ea era, o piatră ce nu simțea! 

Din creație născută, rostul ei a fost să fie, piatră moartă și nu vie!

Morala acestei povestiri este că nu există mereu o morală! O piatră este doar o piatră!